Dar Tu unde ai fost cand mie imi era asa de greu?
Duhul nostru petrece intr-o stare de incantare plina de multumire cand ni se descopera Sfanta Taina ce depaseste mintea zidita: Dumnezeul cel Viu, Caruia poti sa-I spui Tu.
Maretia Lui ne infricoseaza, smerenia Lui ne cutremura. Si oricat ne-am inalta noi, din rasputeri, in atragerea noastra catre El, cu bucurie simtim procesul inaltarii, dar in acelasi timp El ne apare din ce in ce mai de ne-ajuns. Se intampla sa ajungem la neputinta si ne cuprinde o oarecare deznadejde, ne vedem gata a cadea ‒ si dintr-odata El, total neasteptat, este cu noi si ne imbratiseaza cu dragoste. Dumnezeu este uimitor de paradoxal. Sufletul este gata sa-L intrebe: Dar Tu unde ai fost cand mie imi era asa de greu?, insa, vazandu-L cu sine, nu poate sa-si rosteasca intrebarea.
Intelesul parasirii de catre Dumnezeu este sa ne arate ca nu suntem inca gata, ca inca nu ne-am savarsit calatoria pana la capat, ca avem inca a trece prin nevointa unei mai mari desertari: a bea pana la fund paharul pe care El l-a baut (Matei 20, 22).
Si astfel, intr-o cucernica teama si in lumina nadejdii ce se intareste, sufletul se smereste si se adanceste bucuria inimii pentru inmultirea cunoasterii cailor lui Dumnezeu, Mantuitorului nostru.
