Mai mare dragoste decat aceasta nimeni nu are¦
Unul dintre orasele Rusiei centrale, care trecuse rand pe rand in mainile taberelor aflate in lupta, a ajuns sub o stapanire noua; in oraselul cu pricina se afla o femeie, sotie de ofiter rus, cu cei doi copii ai sai. Se ascunsese la marginea orasului, intr-o casuta lasata in parasire, si hotarase sa astepte momentul cand va putea sa fuga.
Odata, seara, cineva i-a batut la usa. Infiorata, femeia a deschis usa si s-a trezit in fata unei tinere care i-a zis: Sunteti cutare, nu-i asa? Trebuie sa fugiti neintarziat, fiindca ati fost tradata si in noaptea asta vor veni sa va ridice. Uitandu-se la ea, mama si-a aratat copiii: Unde sa fug? Cu ei n-o sa ajung departe, si o sa ne recunoasca indata!
Si atunci, tanara cu pricina, care era doar o oarecare vecina, s-a preschimbat dintr-o data in acea fiinta mare pe care o desemneaza cuvantul evanghelic aproape: Nu! Nu o sa va caute, caci in locul dumneavoastra o sa raman eu. Dar o sa va impuste!, a zis mama. La care tanara a zambit din nou: Da! Dar eu n-am copii.
Si mama a plecat, iar tanara a ramas. Au venit noaptea tarziu, au prins-o pe tanara (o chema Natalia) si au impuscat-o. Noi ne putem inchipui insa o multime de lucruri dincolo de aceste fapte, si ni le putem inchipui nu cu fantezia pura, ci prin imagini din Evanghelie. Mama a plecat cu copiii, Natalia a ramas singura in casa, in seara ce se lasa, in noaptea ce se lasa. Era intuneric, frig si singuratate. Si nu o astepta nimic decat o moarte prematura, violenta, cu nimic meritata, nimanui trebuitoare, moartea altei femei, care avea sa devina moartea ei pur si simplu din dragoste. Aceasta nu ne aminteste, oare, de noaptea din gradina Ghetsimani?
